Intalnirea mea cu Covid 19

Vine un moment in viata in care fiecare dintre noi se crede nemuritor ori invincibil. Suntem constienti cu totii de pericolele pe care le avem in cale, insa suntem convinsi ca nimic nu ne poate atinge. Dar suntem doar oameni! Suntem muritori si fragili!

Traim niste momente foarte ciudate, intr-o era in care toti stim cel mai bine si nu mai avem incredere in nimic, poate doar in noi. Dar daca avem incredere in noi, trebuie sa ne ascultam trupurile si mintea.

Eu am pledat din prima clipa pentru masca, protectie si distantare. Si m-am tinut de toate, ba chiar am implementat la jobul meu, tot felul de masuri de protectie covid 19. Si iata, ca l-am luat! Cum, de ce, in ce fel? Ei bine, voi incerca sa dezleg acest mister, aici cu voi si voi incerca sa-mi dau seama ce s-a intamplat.

Iniante de toate, trebuie sa va marturisesc, si nu cred ca sunt singura, nu mi-am imaginat ca voi fi victima acestui virus si mai presus decat orice, ca ma va tavali in felul in care a facut-o.

Voi incepe povestirea mea, cu vizita facuta la Brasov, un moment in care, cred ca am lasat garda jos si am permis intrarea virusului in viata mea. Ei bine, nu totul se rezuma la covid 19 si vietile trebuie sa mearga inainte, asa gandeam inainte si asa gandesc si acum. Ne-am programat o vizita la Brasov la finii nostri si cateva zile de plimbari prin Transilvania si Covasna, la niste castele frumoase. Planul era simplu si aceasta escapada mult asteptata, incepea sa prinda contur.

Am ajuns la Brasov, unde am poposit doua zile si unde ne-am intalnit cu finii nostri si cu familia lor. Am stat la povesti si am petrecut impreuna niste momente frumoase. Apoi, am plecat spre castelele vizate. In drumul nostru, nu am socializat cu nimeni, in afara de personalul locatiilor, cu masti la purtator si cu distantare sociala.

Ei bine si acum intrebarea, de unde l-am luat? Sincera sa fiu NU STIU! Si e cat se poate de frustrant. Finii nostri si familia lor nu au absolut nimic, nu au avut niciun simptom si totul a fost in regula. Si atunci?

Nu cred in teoria conspiratiei, nu cred nici macar ca se poate lua atat de usor…..si totusi l-am luat. Raspunsul la aceasta intrebare ramane o enigma pentru mine.

Sa mergem mai departe!

Inainte de a ajunge la Brasov eu am avut o eneterocolita destul de agresiva ce a necesitat un tratament de patru zile cu antibiotic, la recomandarea doctorului. Este important de specificat lucrul acesta, pentru ca acum mai mult ca niciodata, sunt convinsa ca din cauza organismului meu slabit, am facut o forma mai grea.

Dupa vizita noastra prin tara, am ajuns acasa si Florin a inceput sa acuze dureri de cap si stari de raceala usoara. Evident, nu ne-am gandit ca ar putea fi covid! A luat urmatoarele patru zile Coldrex si tinea cumva starile in frau. In schimb eu, am inceput sa am dureri de stomac, din ce in ce mai puternice si mai nefiresti. Simteam niste dureri puternice, urmate de junghiuri, la cateva ore. Din nou, nu ne-a trecut prin cap nimic altceva decat vesnica mea sensibilitate la stomac, enterocolita. Toate aceste simptome au durat cinci zile, pana cand, intr-o marti dimineata, Florin s-a trezit fara miros si fara gust.

In acel moment ne-am trezit la realitate. Parca ceva ne daduse o lovitura puternica in crestetul capului si aveam o stare de ameteala si de stupefiere exacerbata. Am sunat doctorul de familie si ne-a trimis de urgenta sa ne facem cate un test PCR. Am sunat vreo doua ore la toate clinicile din Constanta, care efectueaza acest test si am reusit sa fac o programare, intr-un final, la Clinica Sante, a doua zi. Florin nu a mai putut astepta si s-a dus atunci la Spitalul de Boli Infectioase Constanta, pentru a-si face mai repede testul.

A doua zi am mers impreuna cu Luca si cu socrul meu, cu care intrasem in contact zilele din urma si ne-am facut testul PCR. Am fost foarte mandra de copilul meu, care a rezistat eroic la recoltarea analizelor si am plecat spre casa, cu sufletul cat un purice, mai presus decat orice, pentru socrul meu!

In toate aceste zile, durerile mele de burta s-au acutizat in fiecare zi, pana joi, cand dintr-o data au disparut. Tot joi lui Florin i-au revenit gustul si mirosul iar mie mi-a venit rezultatul pozitiv al testului, iar lui Luca negativ. M-am bucurat tare ca socrului meu i-a iesit testul negativ, mi s-a luat o pitra de pe inima! Culmea e ca in acea zi ne simteam foarte bine, atat de bine incat eu eram convinsa ca am scapat si ca avem o forma usoara, incat nu am luat tratamentul dat de medicul de familie, ba mai mult am dat mesaje prietenilor si familiei, sa stea linistiti ca suntem diagnosticati cu covid 19, dar ne simtim foarte bine si chiar am indraznit sa spun, ca simt ca acest virus isi pierde din intensitate….ce ciudate mi se par toate astea acum…

Ei bine, dupa cum stiti unii dintre voi, lucrurile nu au stat chiar asa. Dintr-o data, vineri dupa ce am servit masa de pranz, m-am ridicat sa strang farfuriile si pur si simplu mi s-a facut rau, in timp ce mergeam cu vesela murdara spre bucatarie. Era un rau tare ciudat. Am simtit ca mi se impleticesc picioarele, ca o greutate enorma pune stapanire pe ochii mei si ca nu mai am vlaga. Abia am ajuns la bucatarie. M-am clatinat si cu ultima putere am reusit sa ajung pe canapeaua din sufragerie. Am inchis ochii si simteam cum totul se invarte in jurul meu. Starea aceasta a durat putin mai mult de o jumatate de ora iar apoi a inceput sa se diminueaza si intr-o ora nu mai aveam nimic.

Pana seara deja, aceste stari se repetasera de patru ori iar inainte sa ma pun la culcare, incepusera frisoanele si febra sa creasca.

Sa stiti ca m-am certat cu el! Poate parea ciudat dar nu intelegeam de ce e la mine. Nu intelegeam de ce imi da toate starile acelea. Nu il voiam! Si in nebunia mea am crezut ca puterea de convingere, ca placebo va reusi sa ia fraiele acestei situatii si voi invinge. Ei bine, cu covid 19 nu merge asa. Din pacate este un virus puternic si perfid. Asa ca sambata dimineata m-am trezit ca si cum ma lovise ceva peste noapte. Tot corpul ma durea, spatele avea o presiune de parca cineva il chinuia, gatul incepuse sa doara si amigdalele sa se umfle, ochii ma dureau cumplit si cel mai rau dintre toate, febra urca vertiginos. In acel moment Florin s-a speriat si a hotarat pentru mine ca e mai bine sa merg la spital. Eu nu aveam putere nici macar sa ma misc, daramite sa mai gandesc ceva. Si se pare ca a luat cea mai buna decizie!

Afara era frig, ne-am urcat amandoi in masina si am pornit spre Spitalul de Boli Infectioase. Am avut noroc ca am mai gasit doua paturi, ultimele doua paturi. Am completat formulare si am pornit spre rezerve. Pe drum, au inceput sa imi curga siroaie de lacrimi. Nu-mi venea sa cred ca ajunsesem la spital. Era ultimul loc din lume unde voiam sa fiu si asta pentru ca insemna, ca nu e o forma usoara si am nevoie de spitalizare!

Am intrat in rezerva plangand, cu ochii intetosati. Rezerva era plina, un singur pat era liber, al meu! O doamna cu o masca de oxigen la gura m-a intampinat cat de dragut a putut, incercand sa ma ajute. Mi-a spus apoi ca era a 12 zi a ei de spital cu masca aceea de oxigen tot timpul. Lacrimile refuzau sa se opreasca si imi venea sa-mi trag una peste ochi, sa ma linistesc, dar as fi parut nebuna, asa ca mi-am tras sufletul si am incercat sa le fac sa se opreasca.

A venit apoi o asistenta si m-a luat sa fac radiografie. Pe hol, asteptand sa intru la analiza, abia puteam sta un picioare, ardeam si ochii ma dureau mai mult decat oricand. Abia asteptam sa termin si sa ajung in pat. Voiam sa zac!

Toate aceste lucruri se intamplau in timp ce copilul nostru de doar 6 ani, era singur acasa! Nu am putut sa-l trimitem la bunici pentru ca ei sunt batrani si au multe afectiuni foarte periculoase pentru covid. Nu ne asteptam sa plecam la spital si totusi ajunsi in aceasta situatie nu mai aveam cale de intoarcere. Speram ca Florin sa plece, avand o stare mai usoara si sa ajunga acasa la copilul nostru, lucru care s-a si intamplat intr-un final. Dupa cateva ore de stat in spital, de facut investigatii, Florin a cerut sa plece acasa la copilul nostru, asa ca Luca a stat singur doar 4 ore. Sunt atat de mandra de el! S-a jucat linistit, a mancat singurel si a fost cel mai cuminte copil din lume!

Vreau sa va spun ca am fost super impresionata de conditiile din acest spital! Rezerva in care stateam si tot spitalul, dupa cum am observat, ducandu-ma la analize, are toate paturile noi, cu telecomanda. Toate camerele au aere conditionate, feronerie noua, gresie si fainata noi. Am primit mancare decenta la toate cele 3 mese iar personalul, ei bine, personalul m-a lasat fara cuvinte. Fiind spital covid, tot personalul are combinezoane speciale, sunt costumati din cap pana in picioare si stau ore intregi pe zi asa si cu toate astea, sunt atat de clami, buni si blanzi, au ochelarii si vizierele transpirate, le curg apele pe ei la propriu, dar au rabdare cu noi, cu pacientii. Intrau non stop in rezerve si se asigurau ca toti pacientii au tot ce le trebuie! Am mai fost prin spitale la viata mea, dar ca acum nu am mai intalnit cadre medicale, atat de dedicate, lucrand in asemenea conditii. In fata lor, in fata tuturor ma plec si le multumesc din tot sufletul pentru toata munca pe care o fac, pentru toata grija pe care o poarta pacientilor.

Reintoarsa in rezerva, am adormit o ora, tremurand si simtindu-ma pierduta. Asa cum va spuneam mai sus, rezerva avea 6 paturi, toate pline. Langa mine erau femei de toate varstele. Erau doua doamne de varsta mea, care aveau stari putin mai dificile decat a mea, dar care respirau singure, fara ajutor si mai erau trei doamne, una de 58 ani si doua de peste 65 ani, care respirau exclusiv cu masti de oxigen. Cea de 58 ani era doamna care ma primise cand ajunsesem si care, de 12 zile era in acea rezerva, ajutata sa respire de masca cu oxigen. Una dintre doamnele mai in varsta era in spital de 14 zile si era impreuna cu sotul ei, care avea o stare mai dificila. El nu era la ATI pentru ca probabil nu aveau locuri, insa de 14 zile respira cu doua masti de oxigen si nici macar la baie nu se putea duce…

Am vazut doctori sfarsiti de oboseala, oameni care trec pe acasa doar ca sa doarma cateva ore, sa-si faca un dus si sa se intoarca la spital, sa slaveze vieti! Sunt obositi, sunt sfarsiti si zilnic se imbolnavesc din ei….m-a cutremurat tot tabloul acesta! Poate multi dintre voi au blamat autoritatile cand au decis sa inchida scolile, insa eu nu. Ce fac ei in acest moment, cu aceste restrictii, este sa le dea un ragaz medicilor, sa poata trata pacientii care sunt in acest moment in spitale. Poate ca va functiona poate nu, dar trebuie sa incercam cumva!

Revenind la zilele mele din spital, am avut in fiecare zi stari de sfarseala, cu toate ca incepusem deja tratamentul si o parte din el era injectabil. Cu toate astea febra imi disparuse si in urma radiografiei se pare ca aveam o mica infectie la plamani, asa ca dna doctor Dumitru, care s-a ocupat de mine pe toata perioada internarii si dupa aceea, careia ii multumesc pentru toata grija si dedicarea, a vrut sa raman in spital cateva zile, pentru a se asigura ca nu apar probleme la plamani. Slava Domnului nu au aparut si am putut sa plec acasa, in a patra zi. Eram ultima pacienta venit in acel salon si prima care pleca…si totusi eram trista pentru femeile din salon, care nu erau asa norocoase ca mine si care trebuiau sa mai lupte cu virusul.

Ajunsa acasa, aveam nevoie de o baie fierbinte care mi-a luat toata energia pe care o aveam. Urmatoarele doua zile nu am putut sa ma ridic prea mult din pat. Orice plimbare din living pana in dormitoare era o adevarata provocare, necesitand de fiecare data sa imi trag sufletul in pat. Nu aveam putere, oboseam foarte repede, imi era greu sa respir si aveam acea stare de moleseala ce m-a insotit multe zile.

Avem zile si zile, unele erau mai bune si cand spuneam ca boala incepe sa se domoleasca, venea o alta zi in care nu ma puteam ridica din pat. Erau nopti in care nu puteam sa dorm deloc cu toate ca in fiecare seara am luat cate 2 pastile de somn. Si mai aveam dureri de cap cumplite, care m-au lasat in momentul in care am inceput sa dorm, probabil erau din cauza oboselii.

Toate aceste simptome au durat 10 zile din momentul in care am ajuns in spital. Daca mai punem la socoteala si durerile de stomac dinainte ies in total 15 zile fix. 15 zile in care am avut momente in care nu mai vedeam lumina de la capatul tunelului, 15 zile in care nu imi intelegeam corpul, nimic din ce stiam pana in acel moment parea ca nu exista.

Acum, trecand prin aceasta experienta, mi-am dat seama de ce toata lumea, la nivel global, este speriata: pentru ca este un virus perfid, ce reactioneaza diferit la fiecare individ in parte.

Ce am invatat? Sa am grija de mine, sa nu mai permit in aceasta perioada, sa imi neglijez imunitatea, pentru ca am vazut ce se poate intampla pe fondul unei imunitati scazute.

Sincera va spun, ca abia astept vaccinul si abia astept tratamentul pentru acest virus. Si sunt convinsa ca o sa scapam de el…este doar o chestiune de timp! Si in tot acest timp trebuie sa avem grija de noi!

La finalul acestui articol am cateva recomandari pentru voi:

  1. Daca incepeti sa aveti simptome faceti-va de urgent testul
  2. Daca incepe febra sa creasca mergeti la spital, pentru ca prezenta febrei inseamna ca virusul este deja la plamani si orice zi de intarziere inseamna un pas inainte catre ATI
  3. Luati-va tratamentul dat de doctori, chiar daca nu este exact tratamentul pentru covid si este destul de puternic, el ajuta!
  4. Nu subestimati acest virus….nu se stie cum va reactiona in organismul tau!
  5. Purati masca peste TOT! Sunt sigura ca ea ajuta!
  6. Nu va speriati, nu este atat de mortal!

Sper ca v-a ajutat experienta mea si sper din suflet, sa ramaneti sanatosi!

Cu drag,


Leave a Reply